Apoi sunt momentele alea in care ma descompun. Momentele in care simt cum cineva ciobeste existenta mea….nu, nu e bine pus…Imi simt sufletul jupuit, pielita cu pielita smulsa pojghita subtire ce il tine in fiinta in restul timpului si dintr—o data imi vad trupul distrus. Unii specialisti spun ca e dorul de uterul mamei, de nenascut, de protejat…altii spun ca e dorul de Dumnezeu, de nefiinta, de spirit.
Nu stiu cui sa-i dau dreptate, nu stiu daca e o chestie de hormoni, de femeie sau de omenesc, dar simt cum imi pierd ratiunea. Incep sa merg si sa merg, sa fug de mine insami, imi obosec corpul cu pasi, ochii cu lumini si culori, urechile cu zgomot si nasul cu mirosuri. Nu pot atinge….e prea primal ….ma dezgusta asa ca ma feresc…si ma doare…totul….ma dor amintirile, ma doare prezentul, iar viitorul nu exita.
De ce, nu stiu!!!! N-am vazut niciodata viitorul …nu e acolo pentru mine si asteptarea asta ma sfarama…de ce mai sunt aici daca nu vad acel viitor….de ce nu vine odata catastofa aia sa ma lipseasca de dor….
Ma doare ca sunt nerecunoscatoare pentru ceea ce am. Nu ma pot scula din reverie…a cui e viata pe care o traiesc? Nu o simt ca fiind a mea, dar nu disting chipul celui care ar trebui s-o joace…
