Am un comportament ostil fata de mine insami. Imi vad viata din afara mea si incerc sa o sabotez...
Nu inteleg de ce fac asta.
Pana la urma de ce muncesc o munca ce nu ma recompenseaza suficient, de ce ma privez de compania celor la care tin, de ce ma inconjur de oameni care ma exploateaza ....
Si de ce caut altceva!
Realizez ca mi-o fac cu mana mea si nu pricep de ce! Usor usor pierd abilitatea de a visa, de a imagina sau de a ma imagina intr-o situatie care sa ma dezmorteasca. Am senzatia ca devin de piatra si imi trebui socuri.
Din cand in cand simt cum matricea se dilueaza si dintr-o data vibratiile unei vieti cu insemnatate ma cuprind, dintr-o data ma cuprinde groaza - un rid aici, un fir alb dincolo si ma vad cum am trecut prin aceeasi oglinda altadata si simteam, vibram ...pe cand acum e cenusa.
Imi zicea sefu zilele trecute " Esti foarte argumentativa!" Eu: "crezi? as zice mai degraba pasionata" El : "atunci inseamna ca toate subiectele pe care la abordam impreuna te pasioneaza"
Simpatic dialog ....dar din nefericire sunt doar vorbe goale - chiar sunt batausa dar nu ma pasioneaza ...e mai mult o revolta fata de status quo. Cred ca ma revolt incontinuu la adresa mea si nu vreau sa recunosc asa ca ma descarc pe altii.
Acum vorbesc sincer de nesatisfaceri nedemne de o conversatie adulta dar raman ale mele. De eg m-am incurcat aiurea cu un alfa barbat doar pentru ca hormonii imi dictau ...si pentru ca m-am pierdut undeva in adolescenta cu responsabilitati asumate prea devreme. M-am indepartat la momentul potrivit , dar ivita ocazia din nou caut gratificare desi dovezi mi-au fost date. Si gratificarea nu mai vine si ma destabilizeaza - ma face sa ma simt trunchiata. Si destul de trist trunchiata fata de o versiune a mea cu doar saptamani in urma.
Ma ciobesc continuu in jumatati de experiente. Strang bucatile si nu stiu cum sa le lipesc la loc.
